Filmele mele preferate din 2019 sunt câştigătorul de la TIFF, Monos (r. Alejandro Landes), blockbuster-ul elegiac al lui Martin Scorsese The Irishman (de departe cel mai bun film american al anului) şi Portrait de la jeune fille en feu (r. Céline Sciamma).

Despre primele două deja am scris pe larg pe Filmreporter.ro și Liternet, dar despre cel de-al treilea n-am avut ocazia – a putut fi văzut la Les Films de Cannes à Bucarest (pe Croazetă a luat un binemeritat premiu pentru scenariu) şi s-a anunţat că va fi distribuit de Independenţa Film în aprilie 2020. Abia aştept să-l întâmpin cu o recenzie, e o minunată odă închinată dragostei romantice, cu o accentuată conştiinţă de sine: se vorbeşte în el despre alegerea lui Orfeu de-a o privi pe Euridice, conştient de riscul de a o pierde pentru totdeauna, şi cum a făcut „alegerea unui poet, nu a unui îndrăgostit”. Şi despre asta este şi filmul lui Sciamma.

În rest, o surpriză a venit din partea lui James Gray cu Ad Astra (r. James Gray), o fuziune între blockbuster şi arthouse, concepută ca o imersiune progresivă în solitudine. Alte două surprize de pe marile noastre ecrane au fost Hustlers (r. Lorene Scafaria), o felie de entertainment feminist şi subversiv, pentru care Jennifer Lopez poate păşi în rândul actriţelor demne de toată stima; şi Systemsprenger/ Copilul-problemă (r. Nora Fingscheidt), un film inteligent şi sensibil despre imposibilitatea serviciilor sociale (conştientizată de ei înşişi cu frustrare şi durere) de a înlocui dragostea parentală, rămânând totodată provocator în a sugera ce este şi ce nu este o familie (observ acum că a fost un an bun pentru cineaste, deja 3 filme din listă sunt regizate de femei.)

Despre Parasite (r. Bong Joon-ho), probabil filmul fenomen al anului, care a unit sensibilităţile criticii cu ale publicului, am avut o părere bună, deşi l-am găsit şi oarecum saturat în verva sa de a scoate câte-o nouă poantă pe acest subiect în fond nu foarte funny (hăul dintre bogaţi şi săraci). Dar este săltăreţ şi inteligent şi probabil că genul acesta de filme vor apropia intelecte şi zdruncina fundaţii.

În circuitul festivalier a putut fi văzut Divino amor (la BIFF, r. Gabriel Mascaro), o fantezie ironică şi idiosincratică despre actuala ascensiunea a politicilor conservatoare şi a valorilor familiale. Tot la categoria sarcasme, Synonymes (r. Nadav Lapid) parodiază voiniceşte patriotismul cazon israelian şi disonanţele dintre două culturi şi oferă revelaţia actoricească a anului în persoana lui Tom Mercier.

Merită menţionate şi: The Lighthouse (r. Robert Eggers, care aplică tratamentul bergmanian masculinităţii care dă în clocot în izolare şi trage cu ochiul în paralel la monştrii lui H.P. Lovecraft), A vida invisível de Eurídice Gusmão (r. Karim Aïnouz, unde feminismul e isteţ mulat pe platforma unei melodrame) şi About Endlessness (cel mai copleşitor film despre singurătăţile lui Roy Andersson, în care nu mai e prea mult loc pentru gag, ci doar pentru disperare, una articulată în imagini suprarealiste mai elegante ca oricând).

Ultimele două filme din 2019 care m-au atins şi mi-au rămas nu şi-au găsit un distribuitor. Este vorba despre The Souvenir (r. Joanna Hogg), o dramă relaţională de tip amour nu atât fou cât défoncé, cu note personale şi montaj subversiv; şi J’ai perdu mon corps (r. Jérémy Clapin), o animaţie incalificabilă despre o mână retezată care încearcă să-şi regăsească posesorul preocupat de evadarea din destin (poate porneşte de la Georges Franju? …greu de zis, din punct de vedere narativ e cel mai original film animat al deceniului).

Doar voi enumera, în încheiere, „restanţele” din 2018 (lansate oficial sau festivalier la noi abia anul acesta): Caisă (r. Alexandru Mavrodineanu), Leto (r. Kirill Serebrennikov), Sunset (r. László Nemes), If Beale Street Could Talk (r. Barry Jenkins), Bisbee ’17 (r. Robert Greene), Waldheims Walzer (r. Ruth Beckermann), Wildlife (debutul lui Paul Dano), Three Identical Strangers (r. Tim Wardle).