Tocmai când mă gândeam că numai tomatele montane, Pungeştii, vânătoarea de mistreţi sau clipuleţele cu manelişti mai pot deveni virale pe internet – iată că o ştire ce ar fi putut glisa lejer sub radar (un film nu mai vine în România, mare lucru!) a făcut Facebook-ul, Twitter-ul, site-urile de specialitate şi blog-urile româneşti să urle. Partea a II-a din opusul grobian de sexualizat al lui Lars von Trier, recte Nymphomaniac, a primit rating de pornoşag (I.M.-18-XXX – filme interzise minorilor şi proiecţiei cu public), laolaltă cu filme ca 100% Sex Britanic, Indecenţă la 40 de ani, 35 Centimetri Negri Vol. 5, May (al lui Lucky McKee!!!), Ooops…am înghiţit-o pe toată şi Cremşnit (superbă traducere în Română a titlului original, Cream Pie Perfection).
Decizia comisiei de rating a C.N.C. e foarte interesantă din mai multe puncte de vedere:
– România devine prima ţară din Europa care interzice acest film. Iată, suntem primii în ceva!
– Faptul că acea comisie de rating e asamblată din personaje de teatru absurd ţine strict de cine orchestrează toată mişcarea (recte C.N.C.-ul în sine) şi mai puţin de cei implicaţi direct, criminalişti sau finanţatori din umbră sau ce or fi ei. Ce vină au ei că nu fac diferenţa între Saw IV (pe care totuşi l-au aruncat în cinema) şi filmul lui Von Trier? Sau între un pornoşag cu Sandra Romain şi un film cu Shia LaBeouf?
– E, însă, frustrant că cineva consideră că încă trebuie să ni se spună ce putem vedea în cinematografe şi ce nu (de altfel, mi se pare îngrijorător să ni se spună ce putem vedea, punct). Să ne aducem aminte, totuşi, că filme ca Deep Throat au rulat în cinematografe prin S.U.A. – şi ăla era porno făţiş, fără pretenţii. Există, deci, antecedente (şi nu numai în S.U.A. ci şi prin Europa).
Nu pot să nu fac nişte paralele destul de justificate cu vânătoarea de vrăjitoare care a avut loc în anii ´80 în Marea Britanie sub pretextul că nici adulţii nici copchilandrii nu sunt în stare să decidă că un film e un film şi nu un manual de crime, perversiuni, malaxări fiziologice. Mă refer, desigur, la fenomenul Video Nasties prin care, în 1983, a fost alcătuită o listă de 39 de filme (unele interşanjabile cu altele sau deloc grafice) considerate drept nocive, prea revoltătoare pentru gingaşul ochi uman etc. Printre filmele acestea se aflau şi multe mizerii, dar şi unele capodopere ca Tenebrae al lui Argento sau Cannibal Holocaust al lui Deodato.
Dar ce filme erau pe acea listă (sau pe orice listă de filme interzise, de altfel) prea puţin contează, aşa cum nu contează că acea comisie a interzis un film anume. Desigur, trebuie păstrate şi nişte proporţii – în U.K. erau tăiate şi cenzurate chiar şi pe VHS. Important nu e ce s-a interzis ci că s-a interzis, lucru absurd. La o adică, prea puţin contează că filmul lui Von Trier nu apare în cinema. În aceeaşi situaţie se putea afla şi The Wolf of Wall Street sau orice alt film. Contează faptul că există o cerere legitimă ce a fost sufocată din faşă.
Însă, dacă s-ar face totul ca la carte, ar trebui să se cam întâmple următoarele:
– Decizia de a vedea un film trebuie să rămână strict la latitudinea potenţialului spectator (la fel ca şi filmele ce nu-s interzise minorilor, nu?), în condiţiile în care distribuitorul nu a adus filmul în ţară pentru a-l lansa direct pe DVD ci în cinema, aşa cum se cuvine. Altfel ar fi stat situaţia dacă era vorba de o lansare straight to video şi nu cred c-ar fi ieşit atâta scandalul.
– Sigur, nişte reglementări trebuie să existe, dar strict la nivel de rating. Reglementările nu lipsesc, de altfel, însă pare-se că-s foarte rar aplicate: nu degeaba se duc familii cu copchilaşi de 6 ani la filme ca Inland Empire (mi s-a întâmplat să mă trezesc în această situaţie). Atâta timp cât se vor vinde bilete fără a discrimina în funcţie de vârstă, riscul ca Gigel care a scăpat de la şcoală la ora 5 să vadă maţe, sâni, exorcisme şi alte posibile atrocităţi nu o să dispară.
Nu cred că e cazul ca cineva să deplângă starea cinema-ului în România, în condiţiile în care copiii sunt duşi la filme de animaţie dublate în română, lucru revoltător şi cauzator de spasme cerebrale pentru orice om care are vagă urmă de creier în cap, mai ales la gândul că filme ca The Amazing Spiderman 2 vor veni şi dublate în limba română şi tot aşa.
Soluţia e mult prea simplă, dar mult prea greu de aplicat din prisma intereselor distribuitorilor, cinematografelor şi tot aşa, într-un nesfârşit Uroboros: ne ţinem de rating-uri, ne ţinem de bilete cu dinţii şi discriminăm bazat pe vârstă. Vrem să vedem un film, îl vedem. Libertatea e, din păcate, un concept mult prea gri – nu numai pentru România, să fim serioşi, ci în general.
Cei angrenaţi în această comisie de ating urmau să se reîntâlnească ieri să revadă filmul (în jur de ora 15:00 ar fi trebuit să înceapă proiecţia a doua oară) şi să decidă dacă voi putea vedea filmul în cinema sau dacă voi fi nevoit să aştept până se lansează pe DVD sau Blu-Ray. Reîntâlnirea mult aşteptată nu a mai avut loc – somităţile orwelliene au decis să tragă cu dinţii de birocraţie şi să invoce lipsa unor hârtiuţe şi alte cele de genul ăsta din partea distribuitorului. Rezultatul zice-se că-l vom afla zilele acestea, dar iată cum am rămas, momentan, ca Joe la sfârşitul primului volum: trist, frustrat, neîmplinit şi neterminat.
Citeşte şi:
„Nymphomaniac Vol. II”, interzis în cinematografele din România