Fixeur, cel mai recent lungmetraj al lui Adrian Sitaru, intră în cinematografele din țară pe 27 ianuarie. A avut premiera internațională anul trecut, la Toronto, după care a mai bifat prezențe la Tokyo, Torino sau în Franța, la Les Arcs. Cumva diferit de filmele precedente, Fixeur se încadrează totuși în tematica dilemelor morale din mai toate celelalte lung & scurtmetraje ale lui Sitaru, poate chiar mai clar acum, după cum putem afla în interviul de mai jos. Cu toate că ne-am obișnuit cu un ritm alert al premierelor sale, regizorul ne anunță că va urma, probabil, o pauză până la următoarele filme.
Iosif Prodan: Cum ai ajuns la povestea din Fixeur? Este menţionat pe generic că e inspirată din fapte reale.
Adrian Sitaru: Este inspirată din fapte reale pe care le-a trăit Adrian Silișteanu la începutul anilor 2000, pe când lucra la AFP ca fixeur, băiat bun la toate, am putea traduce. După această întâmplare a rămas cu un gust amar și dileme despre cum s-a raportat la situație, iar eu am fost atras de subiect având propriile dileme despre abuzul pe care-l fac în meseria mea sau chiar în relațiile cu cei dragi, cu cele mai bune intenții. Este vorba despre un abuz emoțional.
Povestea pare să aibă un aer de anii ‘90 (prostituţie, trafic cu minori, jurnalişti străini), de ce ai simțit că ar trebui făcută acum?
Din păcate, nu este deloc un subiect vetust. Sigur, războaiele și terorismul din știrile de azi iau fața acestor subiecte. În 2014, cred, când lucram la scenariu, am aflat că doar în acel an au fost 800 de cazuri de trafic de minori și prostituție în România. Sau aș putea spune că la Tokyo, unde eram îngrijorat că nu va înțelege lumea despre ce este vorba, mi-au spus, chiar din public, că situații similare sunt și în Japonia în zilele noastre. Sigur, diferă contextul, legislația, dar cam atât. Tot în 2014, Adrian Silișteanu, pentru a-și reîmprospăta memoria, a participat la un același gen de reportaj pe lângă un fixeur prieten, deci nimic nou, de fapt, doar că pentru presă nu mai este un breaking news și nu pentru că nu se mai întâmplă astfel de cazuri.
După experimentul cu scenariul improvizat de la Ilegitim, acum totul pare bine scris dinainte. Au mai fost improvizaţii de scenariu şi la Fixeur?
Mici improvizații există întotdeauna la felul în care lucrez. Cele mai multe se întâmplă la repetiții, când schimbăm și uneori îmbunătățim dialogul, alteori situația, pentru a fi cât mai plauzibile, interesante și utile poveștii. În alte cazuri vin din stilul de lucru al actorului, în cazul Fixeur, Mehdi Nebbou (cel care l-a interpretat pe jurnalistul francez), improviza și schimba, încerca și de la o dublă la alta să îmbunătățească, să schimbe ceva. Pentru perfecționiști sau anxioși este o căutare ce nu se termină ușor. Mai există și o altă situație, de multe ori le cer actorilor să intre în atmosfera de la un moment anterior începutului de scenă. La scena de la restaurant a fost o improvizație foarte bună pornită de Adrian Titieni, o discuție pe marginea scriitorilor din tablourile de pe pereți, tablouri ce existau real în restaurantul respectiv. Ne-a plăcut foarte mult și i-am rugat să păstrăm ideea la fiecare dublă, ulterior a rămas și în film.
Scenariul e scris de Adrian şi Claudia Silişteanu. Ţi-e mai uşor să lucrezi pe scenarii scrise de altcineva sau preferi texte proprii?
Prefer texte bune. Dacă scenariul e foarte bun, îmi regăsesc propriile dileme în el, lucrez ușor indiferent de cine este scris.
Script supervisor a fost Răzvan Rădulescu – cum aţi colaborat cu el? Au fost făcute modificări în scenariu în urma consilierii lui?
Sigur că au fost modificări. De fapt, noi l-am contactat pe Răzvan după ce am câștigat la CNC. Am pornit la lucru cu el și, din acel moment, scenariul s-a modificat destul de mult. Poate cea mai importantă schimbare venită la sugestia lui a fost apariția în poveste a relației lui Radu cu Matei, băiatul iubitei lui.
În pregătirea proiectului ai contactat jurnalişti sau fixeuri pentru a-ţi crea o imagine mai largă asupra a ceea ce presupune o astfel de meserie? Cum ai descoperit, de exemplu, acel cinism care caracterizează uneori această meserie.
Și Adrian și Claudia Silișteanu au lucrat ca fixeuri. În cea mai mare măsură de la ei am înțeles ce presupune această meserie. Cinismul cred că există în orice meserie, cred că de aceea am și fost atras de subiect. Ba mai rău, cred că există o doză de cinism și în relația cu copiii noștri. Și asta, cred eu, din cauza societății concurențiale în care trăim, dar și a instinctului genetic de supraviețuire. Ne dorim copiilor noștri să fie cei mai buni, uneori îi forțăm să facă ceea ce nu-și doresc sau îi manipulăm prin „minciuni nevinovate”, cu cele mai bune intenții, iar asta poate fi considerată deja o formă de abuz emoțional. Unde sunt limitele este greu de spus, de aceea am făcut acest film, să lansăm o dezbatere măcar cu noi înșine.
După terminarea filmului ai primit vreun feedback de la fixeuri sau jurnalişti? Ai făcut proiecții cu un astfel de public specializat?
Am avut feedback de la câțiva jurnaliști si a fost unul foarte bun.
La fel ca în Ilegitim, de alegeri morale depinde traiectoria personajelor şi acţiunilor ulterioare. Poate mai clar în Fixeur, conturarea personajului principal ţine de una sau mai multe alegeri morale pe care le face. Este moralitatea şi dilema unor astfel de alegeri ceva ce ar putea caracteriza „cinema-ul lui Adrian Sitaru”?
Încep să cred și eu că da. Alegerile morale apar în mai toate filmele mele. Este evident în Pescuit sportiv, mai subtil, dar evident din titlu, despre răul ce-l putem face Din dragoste cu cele mai bune intenții, apoi evident în Domestic și Valuri și mai ascuns în Colivia. Nu m-am gândit însă niciodată la asta în momentul în care le-am făcut, doar de la Ilegitim încoace.
În ceea ce priveşte oglinda pe care filmul o pune asupra realităţii filmate, spectatorul ar putea înţelege că televiziunea e mai specializată în fabricarea emoţiilor şi scormonirea în intimitatea unor persoane reale decât o face filmul. Cum vezi paralela dintre jurnalismul TV/reportajul TV şi cinema?
Poate că în TV timpul este mult mai scurt decât în cinema, astfel că fabricarea emoțiilor pare mai evidentă. Altfel, cred că este vorba despre același tip de fabricare, manipulare. Cred că reportajul TV se apropie foarte mult de documentarul portret și de genul biopic. Iar ceea ce facem când lucrăm la un scenariu, cercetăm evenimente reale, întâlnim oameni asemănători cu cei din poveste, tot acest research seamănă foarte mult cu ceea ce face un jurnalist TV sau de alt gen.
Atât actriţa care o joacă pe Anca, cât şi mama ei au prestaţii foarte reuşite. Cum le-ai găsit pe cele două şi cum ai lucrat cu ele? Nu sunt fețe cunoscute în cinema-ul românesc.
Mama este Anca Hanu, actriță la Cluj. Și pe ea și pe Diana Spătărescu (Anca), dar și pe alți actori locali i-a găsit Levente Molnar, care m-a ajutat enorm prin castingul făcut în regiunea de nord a României. Diana, cea care interpretează rolul minorei traficate, este chiar din Bistrița. Cu ambele am lucrat foarte bine, de fapt unde există talent lucrurile devin simple din punct de vedere al actoriei. Ce este dificil, consider eu, este reproducerea veridică a unor situații dificile pe care nici actorul, nici eu, nu le-am trăit vreodată. Căutarea adevărului psihologic al personajului, logica de funcționare a comportamentului, adevărul situației, se descoperă lucrând împreună.
Filmul a fost deja selectat la Toronto, Tokyo, Torino – cum au fost proiecţiile şi reacţia publicului străin? Au fost întrebări despre clişeele pe care le asociază străinii cu România (trafic cu minori, prostituţie etc) sau s-a trecut peste acest prim nivel de interpretare?
Proiecțiile au avut un feedback neașteptat de bun. Se simte și după numărul de oameni ce rămân în sală la Q&A-uri, peste 80% în cele mai multe cazuri, apoi prin întrebări ce nu se mai termină, simți oamenii că sunt foarte interesați de ceea ce au văzut. Despre clișeul unor povești românești am avut, culmea, o referire chiar la Tokyo, dar venită din partea unei doamne ce avea un prieten român. Probabil că prietenul i-a sugerat întrebarea. Răspunsul l-au dat chiar japonezii din sală, cum am spus mai sus, chiar și la ei există situații similare. Traficul de minori sau diferența prea mare dintre lumea celor foarte săraci și cei înstăriți există cam în orice țară. Sigur că există diferențe în detalii, dar baza este universală.
Deşi la Ilegitim toată lumea se aştepta la un număr mai mare de bilete vândute, datorită subiectului în primul rând, reacţia publicului n-a fost dintre cele mai bune. O explicaţie ar fi momentul în care filmul a ieşit în cinema. Ce aşteptări aveţi cu Fixeur şi de ce aţi ales să aveţi premiera acum şi nu în toamnă sau când sezonul de filme româneşti e în plină desfăşurare?
În toamnă a fost plin de filme românești, deci competiție mare. Am decis ianuarie, să nu fie nici prea tarziu. Altfel, publicul din România este greu predictibil, nu am așteptări mari sau mici, nu știu la ce să mă aștept, mai degrabă. Dar sunt optimist pentru că filmul „arată” foarte bine, este vorbit jumătate în franceză și mai degrabă arată partea frumoasa a celor ce trăiesc în România. Aș adăuga că se mănâncă într-o bucătărie modernă – paste, nu ciorbă.
În general eşti un regizor care face măcar un scurtmetraj pe an, mai ales dacă nu are un lungmetraj gata. În cazul de faţă, scurtmetrajul Artă pare să aibă o mare legătură cu Fixeur – funcţionează împreună, sunt complementare?
Scurtmetrajul ARTA s-a născut din multele discuții avute între cei patru, Adrian, Claudia, Răzvan și eu, despre film, despre cum ne purtăm cu copiii noștri, dar și cum vom face castingul pentru rolul minorei, pentru a nu proceda exact ca personajele din film. S-a născut natural și cred că sunt complementare.
Ai fost destul de prolific în 2016, cu două lungmetraje terminate. Mai ai ceva pregătit sau urmează o pauză?
Se face această confuzie între momentul ieșirii în lume a două filme, 2016, cu timpul în care ele s-au construit. Nu a fost durata unui an, ci a trei și ceva, atât este de când am terminat Domestic. În acești ani am dezvoltat, în paralel, cele două lungmetraje, din care unul nici nu avea la început scopul de a deveni lungmetraj, este vorba de Ilegitim. Probabil că va fi o pauză până va ieși următorul film și s-ar putea să dureze tot vreo 3 ani. Sper să fie din două filme, cine știe?
Anul trecut, la interviul precedent, cel despre Ilegitim, era în plină discuţie noua Lege a Cinematografiei, proiect care s-a terminat între timp, fiind publicat în Monitorul Oficial. Cum ţi se par modificările aduse şi unde crezi că se mai poate lucra?
Am zis și atunci, modificările aduse sunt mai mult decât binevenite, însă se mai pot face îmbunătățiri. Problema e alta, de fiecare dată când a venit un guvern de acest gen lucrurile au stagnat, mă aștept la o restaurație cum văd că se întâmplă deja în sănătate și educație. În perioade de acest tip, concursurile au fost îndoielnice, așa că nu am nici un gram de optimism în privința viitorului apropiat, iar speranțele bugetare deja mi se îndreaptă spre alte țări. Pentru că pur și simplu nu m-am simțit niciodată sprijinit în astfel de momente, când meritocrația este la cel mai mic nivel. De fapt, foarte rar am simțit cu adevărat, și cred că nu doar eu, sprijinul statului prin instituția ce se ocupă chiar cu sprijinul cinematografiei românești.