Dragoș Marin și Cătălin Mesaru au decis să se bată pe Godzilla și le-a ieșit, în schimb, un dialog civilizat 🙂 Vă puteți alătura oricând. Enjoy!

Dragoș Marin: Gareth Edwards, regizorul care până acum făcuse un film din nimic, cu efecte speciale create pe laptopul personal (dacă n-ar fi existat Monsters înaintea sa, ar fi funcționat de minune un titlu ca Godzilla and the Monsters), își asumă o sarcină uriașă – să împace lumea oamenilor cu lumea monștrilor. Crezi că reușește? Eu cred că nu, dar pe bune că încearcă mai mult decât ar fi făcut-o orice regizor blazat for hire de la Hollywood în locul său.

Spre exemplu, n-ai mai văzut o asemenea distribuție până acum într-un film-bubuială de vară: Sally Hawkins, Bryan Cranston (primul om la care te gândești când ai de distribuit rolul unui personaj care a pierdut tot și e, prin urmare, disperat), Juliette Binoche, David Strathairn și Elizabeth Olsen ar fi la locul lor într-un film a cărui întreagă acțiune se petrece într-o bucătărie. Odată ce i-ai văzut în Godzilla, nu poți decât să admiți că cel care i-a contractat e om cu viziune.

Cătălin Mesaru: Pe Monsters l-am iubit nespus și e lesne de înțeles de ce – spunea multe chestii foarte frumoase despre relații, despre dragoste etc. Era mai puțin un film despre creaturi și mai mult despre oameni. Cu Godzilla, Gareth încearcă același lucru, se focusează extrem de mult pe elementul uman al poveștii, încercând să atragă atenția mult prea mult asupra celor mici implicați în lupta celor mari.

Treaba asta se întâmpla și în Godzilla-ul original, care vorbea despre ororile atomice versus tradiție (bătrânelul care îl ia pe monstru de bun ca fiind o creatură mitică etc.), dar și despre dramele oamenilor în fața bombei atomice (că asta era Godzilla, de fapt și de drept). Aici, însă, nu funcționează deloc. Timpii completamente morți în care se întâmplă lucruri fac ca filmul să fie infernal de inegal. Când apare Godzilla, totul e aproape excelent. Când nu, e groaznic de plictisitor.

În ceea ce privește actorii, nu m-a impresionat niciunul, mai ales Aaron Taylor-Johnson, care e un actor prost, pur și simplu. Ce părere ai despre design-ul ales pentru Godzilla în comparație cu cel din filmul lui Emmerich sau față de design-urile celor de la TOHO?

Dragoș Marin: Cred ca alegerea lui Edwards de a se concentra pe elementul uman are un plus considerabil: faptul că se ține de perspectiva oamenilor (nu vedem cum își depune nimeni ouăle) transformă un film cu monștri care își dau unul altuia în cap într-o experiență personală, și îl ajută pe spectator să își imagineze mărimea de-a dreptul colosală a monstrului. Partea nasoală e că primim la pachet personaje-șablon jucate de actori supracalificați. Taylor-Johnson nu mi se pare un actor prost, ci doar unul depășit, dar cine nu ar fi când Godzilla SUFLĂ FLĂCĂRI direct în gâtul unui alt monstru.

Cât despre design, mi se pare apropiat de TOHO, expandat la scară de Burj al Arab și trecut printr-o cură intensivă de KFC. Godzilla has come a long way. La debutul pe marile ecrane, în 1954, era jucată de un bărbat în costum de cauciuc dărâmând machete de clădiri construite din carton.

Șaizeci de ani mai târziu e o creație CGI uriașă, supraponderală (ca o balenă cu solzi, cu picioarele ca niște trunchiuri de sequoia cu gheare) și adorabilă. Între timp, a pierdut din valențele alegorice – paranoia Războiului Rece și amenințarea iminentă a războiului nuclear nu mai sunt ce erau odată – dar s-a transformat într-un agent al echilibrului în natură venit să restabilească ordinea deranjată de creaturi preistorice.

Nu-s genul purist care să facă nazuri când o creatură nu arată exact cum ți-ai imagina-o, dar mă bucur când Godzilla nu arată ca un T-Rex mai mare ca la Emmerich. Dar așteptam momentul în care Godzilla o să stea la poză și o să răcnească din toți rărunchii și mă bucur că a venit în cele din urmă.

Suntem de acord că oamenii sunt balast, dar cum ți s-au părut introducerea în scenariu a celorlalți monștri și încercările scenariului de a le da tuturor (fie ei oameni sau monștri) ceva de făcut?

Cătălin Mesaru: Design-ul lui Godzilla mi-a plăcut extraordinar de mult. E exact în spiritul TOHO și include elemente din multe din filmele japoneze: respirația atomică, plăcile dorsale luminiscente, răgetul iconic și, în general, atitudinea pe care o avea în filmele de prin anii 60 -70, când devenise un aliat al oamenilor în lupta împotriva monștrilor de toate felurile, chiar dacă aici e o bestie CGI, pe când la TOHO, în absolut toate filmele (din 1954 până la Godzilla Final Wars în 2004), Godzilla a fost un om într-un costum de cauciuc.

Cât despre ceilalți doi monștri, arată bine și sună și foarte bine. Ah, un pic de trivia a propos de Godzilla-ul lui Roland Emmerich: e singurul monstru CGI care apare în susmenționatul Godzilla Final Wars și își ia o bătaie soră cu moartea de la adevărata Godzilla.

Revenind, problema e că, dacă pe parcursul celor 28 de filme TOHO, Godzila se transformă din antagonist în aliat al oamenilor și crește ca personaj (evident, păstrând proporțiile, doar e vorba de niște filme cu monstruozități care se pălesc), aici ți se cere să empatizezi cu el de la început și să-l susții, neavând neapărat un punct de reper, un punct de start pentru el (el pentru că aici e mascul, mie îmi place să cred că în cele japoneze e femeie pentru că are și un fiu în Son of Godzilla). Practic, spectatorul e tratat ca și cum ar ști deja cine și ce e Godzilla și unde a fost și ce a ajuns. Chestie ce nu prea se revarsă din ecran. Eu îmi doream să urlu de bucurie, să mă agit, să stau ca pe stadion, dar nu m-am simțit implicat emoțional suficient.

Elementul uman, revenind la ce m-ai întrebat, e o catastrofă epică. Dialogurile sunt atât de proaste încât am avut impresia că sunt scrise la mișto. Nu neg că ne trebuie dramă și melodramă (lucru valabil și în cele japoneze), dar aici e atât de multă melodramă încât aproape o dăm în dramă cu costume de epocă (fără costume, obviously).

O ultimă întrebare din partea mea: nu ți s-a părut că lipseau niște porțiuni din film? La un moment dat apar niște elipse (sau cel puțin așa le-am perceput eu) cumva deloc necesare. De exemplu – vedem bătălia din Honolulu dintre Godzilla și MUTO-ul mascul, dar apoi îl vedem direct în Los Angeles, dacă nu mă înșel. Oare am ațipit eu?

Dragoș Marin: De-aiaam și zis că Godzilla e adorabil, că asta e clar intenția realizatorilor și asta încearcă să îți transmită. În momentul ăla în care se trezește dintre ruine, e ca un câine trezit de o muscă, perfect atașant. Mie mi se pare că a funcționat chestia asta, iar puștii or să îl iubească. Nu îți ajunge că iese la iveală doar când e rost de inamici pe măsura lui și că mănâncă tot ce e radioactiv? Mie da.

Elementul uman dă chix în măsura în care scenariul forțează aceiași oameni martori și actanți (foarte convenabil detaliul că Taylor-Johnson dezamorsează bombe) la o grămadă de evenimente care se întâmplă într-o mulțime de locuri de pe Pământ, dar e prețul pe care îl plătește că pune oameni printre monștri.

Cât despre porțiunile care lipsesc, sunt tocmai cele la care niciun om nu e martor. Dacă nu îl vede nimeni pe MUTO zburând spre San Francisco, înseamnă că Edwards nu va sta cu camera pe monstru. E o găselniță faină până la urmă, și îl ajută să răspundă la tot felul de întrebări de genul: „Din ce trăiește Godzilla? Cum arată o zi normală de lucru – în care nu mănâncă rachete – pentru un MUTO?”

Una peste alta, m-am distrat pe cinste. Cât e monstrul pe ecran – oricare ar fi el – am uitat de toate; de-ar fi toate blockbusterele așa, zău că m-aș lăsa de cârcoteli la adresa găurilor negre ce înghit sute de milioane de dolari.

Cătălin Mesaru: Păi, eu tocmai că îmi doream să văd mai mult Godzilla, mai puțini oameni. Voiam să-l văd călătorind în toată splendoarea, voiam să fie mai mult de un as în mâneca divinității, care apare doar când e convenabil. De distrat m-am distrat când apărea el –  totul era așa cum trebuie, în rest absolut deloc.

Mult prea lung filmul, prea bate apa în piuă cu elementul uman, prea puțin King of The Monsters. Ca să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului totuși, există niște momente absolut sublime din regie și din vizual, unul dintre ele fiind cel în care soldații se lansează spre ruinele orașului și cad…și cad…și cad. E un moment superb și nu e chiar singurul din film, însă sunt prea puține și prea dispersate.

***

Godzilla intră în cinematografele din România din 16 mai.