Scena introductivă din A Quiet Place*/Fără zgomot! are loc într-un supermarket peste care a trecut apocalipsa. Și totuși rafturile sunt pline de chipsuri și alte pungi foșnitoare, pe care le poți privi, dar pe care nu le poți atinge. Căci sfârșitul lumii a fost adus de niște monștri orbi și cu auzul extrem de bun. De fapt, capul lor e o uriașă cutie de rezonanță care captează fiecare sunet. Dacă nu cumva citești acest text prea târziu, îți sugerez să lași de această dată popcornul și nachosul la casa de marcat. Îmi vei mulțumi apoi.

Familia Abbott – Evelyn (Emily Blunt), Lee (John Krasinski), și cei doi copii ai lor, Marcus și Reagan, locuiesc la o fermă bine antifonată. Lee construiește implanturi de cohlee pentru fiica sa (Millicent Simmonds, a cărei surzenie e reală), încearcă să își antreneze fiul pentru supraviețuire și să își protejeze soția, care e însărcinată. Vă veți întreba de ce ar naște cineva un copil într-o lume în care un scâncet face diferența. Ei bine, pentru că A Quiet Place are de învârtit o cheiță până se rupe arcul și vrea să îți facă creierii ferfeniță.

Pe hârtie, pedigree-ul filmului ăstuia PG-13 e cel puțin îndoielnic. E regizat de tipul care joacă rolul lui Martin Freeman în versiunea americană a lui The Office (și da, asta e o surpriză mai mare decât cea că Jordan Peele a fost capabil de Get Out). E produs de compania lui Michael Bay (!), specializată în remake-uri cinice după slashere optzeciste pe care nu le-a cerut nimeni. Iar cei de la Paramount (studioul monumentalelor decizii proaste care, cumva, nu l-au falimentat încă) l-au vrut inițial parte din franciza Cloverfield.

Ce reușesc să facă regizorul John Krasinski, întregul departament de sunet și compozitorul Marco Beltrami din scenariul lui Bryan Woods și Scott Beck e un produs ultraeficient, poate nu atât de original cum se trâmbițează (îi datorează multe lui M. Night Shyamalan și nu e nici măcar primul film în care Emily Blunt trage cu pușca la o fermă de lângă un lan de porumb) dar care, ca divertisment, e filmul greu de bătut în această primă parte a anului.

Ca să construiască tensiune, nu se dau în lături de la nimic: îți înfig un cui în minte ca să îl folosească mai târziu, când vor ei. Plantează porumb lângă fermă, deși nu-mi e clar cum e posibil să faci lucrul ăsta fără zgomot. Fac să se rupă apa (cum altfel?) în cel mai prost moment. Te imploră să încerci să o salvezi pe fata care nu te poate auzi. Și totuși, toată această amplificare a stării de nervozitate a spectatorului (care atinge cote alarmante în actul al treilea) lasă loc și de momente în care nu se vorbește deloc pentru că nu e nevoie și în care A Quiet Place își transcende condiția de film de gen. La asta contribuie din plin și Emily Blunt, cu o interpretare într-un registru apropiat de cel al lui Jennifer Lawrence din mother!, fără să apese pe pedala nebuniei și mult mai nuanțată.

Mai multe nu vă zic, să nu vă stric surpriza. Evident, de văzut numai și numai pe ecran mare**, că altfel e păcat deși, în liniștea pe care am putut să o tai cu cuțitul, se auzeau copiii de pe holurile cinematografului.

*A nu se confunda cu scurt-metrajul cu Serban Pavlu din 2016.

**Dacă a strănutat cineva lângă voi când ați văzut Contagion la cinema, știți la ce mă refer.

Trailer:

A Quiet Place intră în cinematografe din 13 aprilie, distribuit de Ro Image.