Coincidența face ca, în același weekend, să se lanseze în România două filme ale căror titluri vin din aceeași zonă:  Foxtrot și Charleston. La foxtrot, partenerii se întorc mereu de unde au plecat, în timp ce charleston-ul implică un schimb de parteneri, detalii în care cei doi regizori, Samuel Maoz respectiv Andrei Crețulescu, găsesc analogii cu filmele lor, fără ca vreunul să aibă vreo legătură directă cu dansul.

Chiar și cu un titlu ceva mai puțin catchy decât Charlton Heston (nume pe care din rațiuni de drepturi nu a putut să îl folosească), lungmetrajul de debut al fostului critic de film, devenit regizor și producător, reușește să atragă atenția asupra sa ca apariție insolită în peisajul filmului românesc – cu coloana sa sonoră (Noir Désir, Dengue Fever și Get Well Soon sunt menționați inclusiv pe afiș), culorile aprinse și promisiunea unui film (auto)referențial venit din partea unui (inițial doar) cinefil care lucrează de ceva timp, cu scurtmetrajele sale, la un univers filmic propriu.

O dramă cu accente de comedie neagră ce i-a adus comparații cu Aki Kaurismäki și cu Jim Jarmusch, Charleston are în centru un triunghi conjugal din care femeia (Ioana, jucată de Ana Ularu) iese încă din primele secvențe, lăsându-i pe cei doi bărbați, soțul Alexandru (Serban Pavlu) și amantul Sebastian (Radu Iacoban) să facă cunoștință și se descurce împreună cu povara pierderii. Forțați de scenariu să își țină companie, cei doi își impart câțiva pumni, apoi sticle de vin și pachete de țigări, se duc la film, în vizită la părinții Ioanei și apoi la mare, cu un Fiat Cinquecento șaizecist roșu. Sebastian îi reproșează lui Alexandru că e impotent, alcoolic și singur, și pare să fi uitat că Ioana era cea pe care își propusese inițial să o cunoască mai bine. The End.

Lumea în care se mișcă regizorul (atât în scurtmetraje cât și aici) nu are pretenția să fie confundată cu realitatea: în contrapondere cu aerul macho al lui Alexandru stă librarul timid din Sulina (!), care o întâlnește la mare pe Ioana în timp ce căuta o undiță (lansetă?); numărul de înmatriculare al Fiat-ului, care are voie să circule pe Autostrada Soarelui, e 05-May, pentru că lui Crețulescu îi plac filmele lui Elaine May. În Bucureștiul lui, barmanii îți dau de băut din partea casei.

Problema nu e că toate aceste detalii sunt neverosimile, ci că multe dintre ele sunt puse cu mâna aparent fără scop, sau sunt mult mai puțin sofisticate (sau interesante) decât își propune regizorul. Carnețelul în care Sebastian își notează nu-știm-ce sau faptul că e probabil singurul vegetarian din Sulina care dă drumul peștilor după ce îi prinde sunt premize destul de subțiri pentru discuții vag distractive. Iar când vine câte o poantă de genul “suntem în aceeași barcă”, apare imediat și completarea “nu vreau să abuzez de metafore pescărești”, prin care Crețulescu ne spune că știe că știm ce a vrut să facă. Dacă nu v-ați dat deja seama. Secvențe întregi nu aduc nimic altceva decât minute în plus – vezi vizita la frizer- întinzând cele două ore de film până la limita (auto)indulgenței.

Imaginea caldă a lui Barbu Bălășoiu surprinde frumos blana felinei de apartament scăldată  de razele soarelui și pune în valoare scenografia atent echilibrată cromatic, cu roșul în centru. Ochiul de cinefil al lui Crețulescu se vede  în atenția pe care o dă efectelor de sunet și planului secund – vezi secvențele în care așază acolo un personaj ce pare un fan Kraftwerk teleportat din anii ’80, un travestit, sau chiar secvența prânzului care duce o conversație dublă. Dar se vede și în unele replici care par, voit sau nu, rupte dintr-o cronică de film ( “foarte tușant”) sau livrești (“Nu trebuie să îți ceri iertare. Nu tu și nu mie”). Filmul arată diferit și e foarte îngrijit vizual, dar asta nu îi dă neapărat un ascendent și nici nu ține loc de personalitate.

Charleston e în cinematografe din 8 iunie, distribuit de Kinosseur.