„Portocala mecanică”, după 40 de ani. Interviu cu soţia lui Kubrick şi actorul principal

EXCLUSIV. La 40 de ani de la premiera Portocalei mecanice/ A Clockwork Orange, actorul principal Malcolm McDowell, soţia cineastului – Christiane Kubrick, şi producătorul acestuia, Jan Harlan, au lansat la Cannes o variantă remasterizată a filmului şi versiunea lui pe Blu-Ray (în România, îl puteţi găsi pe DVD, aici). În această rapidă trecere a apropiaţilor lui Kubrick prin Cannes, am obţinut două scurte interviuri video, pe care le puteţi viziona mai jos. Două interviuri ca două duşuri reci, pentru că mă aşteptam să fie pentru presă scrisă şi nu pentru TV, unde cronometrul ticăie nemilos după 5 minute.

Câte poţi întreba în 5 minute? În mod sigur, nu prea multe, însă întâlnirea în sine e suficientă pentru fanul absolut al unui film-satiră vizionar şi puternic stilizat despre instincte şi „îmblânzirea” lor de către societate. „Azi e privit ca o comedie neagră, însă acum 40 de ani, când l-am făcut noi, lumea stătea ţeapănă în scaun, şocată. Nimeni nu spunea nimic, nimeni nu râdea, iar eu credeam că-l urăsc! Însă era exact invers, le-a plăcut foarte mult”, spune Malcom McDowell, eficient în interviu ca un profesionist.

De fapt, în 1974, la trei ani de la lansare, Stanley Kubrick îşi retrăgea filmul de pe piaţă, după ce o audienţă revoltată de violenţa emanată de distopie îl bântuia pe cineast (la propriu, stând cu nopţile în faţa casei sale din Hertfordshire). Lui Kubrick i s-a făcut frică atunci, dar a refuzat să se bată cu presa şi cu publicul preferând să-şi închidă filmul într-o cutie. Era oricum prea „târziu”: Malcolm McDowell s-a mutat triumfător în America, dând autografe în dreapta şi în stânga, iar cineaştii, muzicienii şi creatorii de modă au rupt, fiecare, o bucăţică din stilul inventat de Kubrick.

„Singurul lucru pe care nu-l stăpânea erau actorii”

„M-am tot întâlnit cu Stanley cam un an înainte de a începe să facem filmul. Kubrick era un maestru al tehnicii, ştia foarte bine să folosească luminile, camerele, echipamentul de sunet… Singurul lucru pe care nu-l stăpânea erau actorii şi era întotdeauna un şoc pentru el faptul că aveai nevoie de ceva de la el”, exclamă McDowell (68 de ani), dezorientat la vremea aceea (avea 28) de libertatea completă pe care i-o dăruia Kubrick.

În felul acesta, l-a forţat să contribuie masiv la personajul Alex aşa cum îl vedeţi în film, cu expresia aceea de triumf şcolăresc şi jovialitate ameninţătoare. „Îl întrebam: Ai vreo idee cum ar trebui să… «Ce?! Eu nu sunt RADAR!» Ştii, Royal Academy of Dramatic Arts . Aşa mi-a spus! «Hei, îl întreb pe Kubrick, cel cu regia! Ce-ar fi să avem un pic de regie aici?! » Şi atunci a râs. Habar nu avea ce făceam, până nu i-am arătat eu. Când am citit cartea, mi-am imaginat personajul, dar la modul superficial. Pentru că romanul nu-ţi dă foarte multe indicii, am ajuns la el lucrând la filmări”.

Şi se pare că au fost chinuitoare filmările, pentru că Stanley Kubrick, cu romanul lui Anthony Burgess în mână, descoperea împreună cu actorii săi – după multe întreruperi, duble şi repetiţii – direcţia în care o ia filmul. „Niciodată n-a avut încredere în actori, se temea că vor uita replicile şi că el va trebui să oprească toată filmarea. Credea că are o metodă bună de lucru cu actorii: o trimitea pe fata care se ocupa de scenariu în cabinele actorilor, cu o seară înainte, să repete împreună cu ei. Şi voia să facă acelaşi lucru cu Patrick Magee, care are rolul scriitorului în film, iar eu i-am zis «Stanley, n-o poţi trimite pe fata cu scenariul la el să repete replicile! E unul dintre cei mai mari actori ai scenei! ». «Nu contează, cu toţi facem la fel». «În orice caz, nici n-o să fie acolo! », «Dar unde o să fie?! », «În pub, ca orice actor irlandez pe care-l ştiu! ». Aşa că a renunţat”, se amuză McDowell. Portocala mecanică a fost, după cum s-a dovedit ulterior, cel mai important rol al carierei lui – lipsit de imaginaţie, Hollywood-ul l-a distribuit în nenumărate roluri de băiat rău, multe în seriale TV însă nici unul cu adevărat memorabil.

„I-ar fi plăcut la nebunie să lucreze pe computer”

Turnajul la Portocala mecanică a durat cam 9 luni, deşi, după cum spune Christiane Kubrick, a fost cel mai „terminat” film încă de la început. Comparaţia se poate referi doar la celelalte pelicule ale lui Kubrick care, se ştie, era extrem de meticulos şi îşi îngăduia o pauză de câţiva ani între filme pentru a studia subiectul, contextul istoric, detaliile. „Portocala mecanică a fost aproape finisat încă de la început, de când deschisese cartea. N-a trebuit decât să o împartă în bucăţi şi să le unească în film, fără alte modificări. Îi plăcea să-şi imagineze cum se vor îmbrăca personajele şi a colaborat foarte mult pe partea asta cu Milena Canonero; toată lumea se întrecea să contribuie la cum ar trebui să arate the droogies”, povesteşte cea care i-a fost soţie lui Kubrick din 1958 şi până la moartea acestuia, în 1999.

Nepoată a unui controversat cineast german, Veit Harlan, autorul celor mai virulente filme de propagandă naziste, printre care şi celebrul Jud Süß (1940), artista s-a născut în Germania – fiică a doi cântăreţi de operă – şi fost remarcată de Kubrick (evreu) care i-a dat un rol în scena finală din Paths of Glory, unde le cântă soldaţilor. În timp, s-a apucat de pictură şi expune acum în întreaga lume, când nu se îngrijeşte de moştenirea artistică lăsată de soţul ei. E o doamnă la 79 de ani cochetă, cu un coc înalt şi un zâmbet vag condescendent, care îşi punea întrebarea, după moartea lui Kubrick, până unde poate merge cu poveştile despre un om care a ţinut extrem de mult la intimitatea lui (de aceea întâlnirile cu presa erau foarte rare).

„Îi plăcea foarte mult să se pregătească pentru fiecare film în parte, era ca şi cum ar fi fost din nou student, spunea că înveţi de fiecare dată altceva”, explică artista după ce fratele ei, Jan Harlan, îi pasează întrebarea. Harlan a început să lucreze cu Stanley Kubrick la Napoleon, o dramă epică de proporţii ce urma să fie filmată în România. „Am făcut contract cu regimul lui Ceauşescu, în 1969, pentru că aveam nevoie de cavalerie, iar armata română era una dintre puţinele care mai avea încă o cavalerie”, spune Harlan.

Proiectul n-a mai fost niciodată dus la capăt din diverse motive, iar unul dintre ele ar fi teama studiourilor că un alt film, numit Waterloo, ar fi fost o concurenţă riscantă. (pe larg, despre subiect, aici). Jan Harlan a fost asistent de producţie la Portocala mecanică, apoi producător executiv la Barry Lyndon (1975), The Shining (1980), Full Metal Jacket (1987) şi Eyes Wide Shut (1999).

Barry Lyndon a fost cea mai anevoioasă producţie a lui Kubrick, alături de 2001: O odisee spaţială. „Foarte multe detalii de pus la punct, probleme cu luminile, fiind vorba doar de lumină naturală, a lumânărilor, multe pregătiri pentru a putea schimba scenele filmate în funcţie de vreme – eram pe o insulă şi vremea era schimbătoare… A fost o agonie, chiar. A trebuit să ne mutăm cu totul la un moment dat… Foarte dificil. Şi Odiseea spaţială a fost o producţie dificilă. Totul a fost făcut din hârtie şi lemn, nimic pe computer”, detaliază Christiane Kubrick, convinsă că CGI-ul ar fi fost cu totul pe placul cineastului. „Dacă ar fi trăit, lui Stanley cred că i-ar fi plăcut la nebunie să lucreze totul pe computer şi să aibă grijă ca totul să pară foarte real”.

Citeşte şi:

Kubrick plănuia să filmeze în România „cel mai bun film realizat vreodată”

Interviurile în variantă video:

Interviu cu Malcom McDowell – Portocala mecanica from filmrep on Vimeo.

Interview Christiane Kubrick and Jan Harlan from filmrep on Vimeo.