INTERVIU. Am rugat-o pe Ada Condeescu să ne scrie. În discuţiile faţă în faţă, se grăbeşte mereu să rezume, ca şi cum i-ar fi frică să nu-ţi mănânce din timp, aşa că i-am lăsat timp şi spaţiu pentru un interviu mai amplu. E în continuare discretă şi timidă, dar mai volubilă şi mai încrezătoare acum, după Loverboy, decât era pe platourile lui Eu când vreau să fluier, fluier.

Fiica regretatului critic literar Alexandru Condeescu are doar 22 de ani, a copilărit prin cenacluri şi serate cu scriitori, are experienţă de studenţie în teatru şi două roluri în cinema. Toată exuberanţa şi naivităţile acestui început în actorie se regăsesc în acest interviu.

În această seară, de la 20.30, la Cinema Florin Piersic, Loverboy are premiera românească, în cadrul TIFF, în prezenţa echipei. Ada Condeescu povesteşte, printre altele, cât de greu i-a fost să-şi înţeleagă personajul – o fată îndrăgostită de un loverboy, specializat în racolare pentru prostituţie – cum s-a documentat împrietenindu-se cu victime, câte accidente a avut la filmări şi de ce nu crede în falsa modestie.

Ai crescut într-un mediu artistic, literar, care probabil te-a influenţat. Cine sau ce te-a determinat să devii actriţă? Sau când ai ştiut prima oară ce vrei să devii?

Singura dată când m-am întrebat asta în mod serios a fost înainte să intru pe scena de la Cassandra când am dat ultima probă la examenul de admitere, şi asta s-a întâmplat din cauza emoţiilor şi a fricii pe care le simţeam înainte de a se urca pe scena. Nu am apucat să-mi răspund pentru că trebuia să urc! Am uitat complet de această nelămurire 🙂 până la primul interviu după filmările de la Eu când vreau să fluier, fluier, când am auzit întrebarea şi trebuia să răspund neapărat. Am fost destul de evazivă şi nici acum nu există un răspuns clar, concret.

A fost dintotdeauna un feeling, un instinct, calea mea. Pentru mine, meseria de actor e ca o menire, simt că trebuie să o împlinesc, să o duc până la capăt. Am senzaţia că am fost candva pregătită pentru tot ce presupune această artă, aşa că nu mă sperie nici eşecul, nici greşeala, dar nici succesul, sunt parte firească ale datului de a fi actor.

Cu siguranţă că am fost influenţată de părinţii mei, de prietenii lor la care ţineam foarte mult, de lansările de carte de la MNLR, dar şi de petrecerile minunate la care dansam până târziu în noapte, chiar dacă eram foarte mică. Am crescut într-un mediu boem, deschis, relaxat, unde prietenia, generozitatea şi arta erau cele mai importante principii de viaţă.

Cine te inspiră? Există vreun model la care aspiri?

Ideea de model îmi este foarte departe, cel puţin în partea profesională. Cred cu tărie că pentru un actor ce e cu adevărat valoros pe tot parcursul carierei este existenţa unui maestru. Să-i fii în preajmă, să-i calci pe urme, să-l asculţi, să preiei din puterea sa interioară. Tristeţea este că astăzi nu ai unde să-ţi găseşti maeştri, fie că ei se arată foarte rar, fie că ritmul lucrurilor nu te mai ajută să-ţi găseşti acea linişte vitală pentru starea de ucenicie, fie că pur şi simplu există o autosuficienţă foarte mare.

Inspiraţia e foarte importantă, dar şi felul în care te autoeduci pentru postura de spectator, de observator. Îmi place să găsesc în alte poveşti lucruri puternice şi mă bucur de fiecare rol care mă emoţionează, chiar dacă actorul nu e unul dintre cei pe care îi ador. Automat, asta mă inspiră prin faptul că îmi rămâne în suflet şi într-un colţ al minţii.

Cât de diferit a fost ce ai învăţat la şcoală faţă de ce ai găsit pe platou?

Diferenţa a venit în primul rând din cauza tipului de actorie: la şcoală am făcut doar actorie de teatru, iar aici era vorba de film. Adevărata luptă este pe platou sau pe scena unui teatru, acolo te confrunţi cu limitele tale, cu emoţiile, mizele sunt altele, nu prea există cale de întoarcere, iar profesionalismul, dar mai ales dăruirea pe care o ai, sunt puse la încercare. Şcoala încearcă să te înveţe cum să fii cel mai bun, te poate antrena, acolo îţi descoperi primele puteri dacă ai în jurul tău oameni buni, dar războiul e pe front. .

Au mai fost roluri înainte de Fluier?

Doar în teatru, ambele în regia lui Dragoş Galgoţiu. În anul II de facultate am jucat Titania din „Visul unei nopţi de vară, alături de actori minunaţi: Marian Râlea,Constantin Cojocaru, Ionel Mihăilescu, Tudor Istodor, Vlad Logigan, Alina Grigore, Radu Iacoban, Ioana Barbu şi ei sunt doar o parte. Apoi, în anul III, o parte ne-am reîntâlnit în „Epopeea lui Ghilgamesh” la Odeon, unde rolul meu era cel al Nimfei marilor Siduri. Am învăţat mult, foarte mult acolo, pe scenă, la repetiţii, în spectacole şi m-am simţit mai puternică atunci când am început să filmez.

Puţini oameni mai cred azi că jocul în teatrul e baza şi substanţa actoriei, dar eu am credinţa, văzând şi studiind destinele marilor actori de cinema, că meseria se învaţă pe scenă, puterea acestei lumi nu poate exista fără teatru şi fără contactul viu pe care îl ai cu publicul din sală. Spun asta din punctul de vedere al unui om care vrea să aibă o cariera adevărată în această meserie, pe termen lung şi căruia să nu i se întâmple doar o dată sau de doua ori lucruri frumoase .

S-a schimbat mult viaţa ta după Eu când vreau să fluier, fluier? Ţinând cont de Berlin, de Gopo, de publicitatea din jurul filmului.

Da, bineînţeles. Lucrurile au luat-o pe un alt drum, mai complicat, mai responsabil, mai frumos 🙂 E foarte bine că filmul a avut acest impact media, pentru că, cel puţin pentru noi, dincolo de festivaluri, premii etc., cel mai important e publicul .Am avut noroc că am găsit anumiţi oameni care să simtă meseria de regizor, actor, producător la fel cum o văd eu şi la fel cum cred că era ea simţită la începuturi. O meserie pentru fericirea oamenilor, pentru suflete bogate şi minţi deschise, pe care să o faci cu aceeaşi bucurie şi în pieţele publice şi şi la Globe Theatre.

Mai ţii legătura cu unii dintre deţinuţii din Fluier?

Da, încă ţinem legătura. Nu foarte des, pentru că fiecare are viaţa lui, dar am lucrat o lună aproape la filmul ăsta şi, în afară de 2 sau 3 zile, am fost mereu cu ei pe platou, sunt un om care se ataşează repede de cei din jur şi, dincolo de asta, încerc să-i înţeleg, să judec cât mai puţin. Pentru mine nu sunt deţinuţi, sunt oamenii cu care am lucrat foarte bine şi de care am fost aproape într-un anume moment al vieţii mele profesionale.

Cu Loverboy ai rămas în curtea Strada Film. Ai dat probe pentru rol sau ai fost alegerea decisă a lui Cătălin?

Am fost alegerea decisă :), deşi mult timp nu am ştiut-o. Când i-a venit ideea scenariului Loverboy, Cătălin ne avea deja în minte pe mine şi pe George Piştereanu, iar mai apoi împreună cu Bianca Oana au început să scrie o nouă variantă a unui alt scenariu la care lucraseră înainte. Aşa că nu am dat probă de casting, dar nici alte probe cu George, ba chiar nu ne-am văzut o perioadă de vreo lună şi ceva, tocmai în ideea de a putea lucra la situaţia din scenariu a tinerilor care nu se cunosc dar se îndrăgostesc, ca mai apoi să se nască o legătură puternică şi bizară.

Probabil vă e uşor să vă completaţi pe platou, sunteţi la al doilea rol împreună.

Da, este adevărat! Lucrul la Fluier ne-a ajutat la Loverboy, deşi a trebuit să ne privim şi să ne simţim cu totul altfel, să uităm relaţia de acolo pentru a căuta alte zone de percepţie. Noi suntem prieteni apropiaţi dar, cum spuneam, am hotărât să nu ne vedem un timp până la filmare, să lucrăm individual la rol şi sa ne surprindem pe platou, sub atenta observaţie a regizorului. 🙂

Ambele producţii au fost dificile, una i-a avut pe deţinuţi, cealaltă a fost filmată în 15 locaţii. Ţie unde ţi-a fost mai greu?

Ce am simţit eu a fi dificil nu are legătură cu lucrurile exterioare. Singura parte care m-a preocupat mult şi la care mi-a fost greu să răspund are legătură cu o situaţie pe care Veli şi-o asumă. Nu am reuşit să înţeleg raţional cum poate o tânără să facă dragoste cu altcineva, fiind îndrăgostită de iubitul ei. Nu am reuşit să-mi explic mental, teoretic până când au început filmările. În momentul în care am intrat în poveste, mi-am dat seama că era o greşeală de percepţie. Canalul de înţelegere era cel emotional, nu cel raţional. Am reuşit să văd asta fiind Veli, trăind aşa, iubindu-l pe Luca şi plecând de acasă. Eram în stare să fac totul ca să ne fie bine şi să fim împreună. Nu am vazut asta ca pe un sacrificiu, ci ca pe dăruirea totală.

Cât de diferit a fost lucrul cu Mitulescu?

Rolurile Ana şi Veli sunt foarte diferite. Până să încep filmarea,Veli a fost pentru mine construcţie de personaj, treaptă cu treaptă.Când am început filmarea însă, era cu mine, gesturile, privirea, emoţiile erau acolo, era ca o întrepătrundere de caractere. Asta s-a întamplat datorită lucrului de dinaintea filmării. Am avut discuţii lungi, frumoase, uneori în contradictoriu, îmi era adesea greu să înţeleg cum o fată care iubeşte poate face dragoste cu altcineva sau cum poate decide să fie supusă când instinctul său e unul de luptă continuă.

Până la urmă mi-am dat seama că relaţia cu Luca nu e una de cuplu, ci e un raport de forţe care trebuie să fie mereu prezent prin atitudine şi simţire. Cătălin mă încuraja mereu să-i spun şi să văd mai ales lucrurile mici, aparent insignifiante, care pot face parte din natura umană. Mi-a oferit libertatea şi ajutorul înţelegerii unui personaj de care mie însămi îmi era teamă.Cred că asta a fost cel mai greu pentru mine şi cel mai important în relaţia cu regizorul .

Ce ţi-a plăcut la personajul tău? Şi ce nu?

Mi-a plăcut totul! Sălbăticia, forţa, felul în care încearcă să înţeleagă oamenii, felul în care se răzvrăteşte, inocenţa, supunerea, nebunia, faptul că în final crede în continuare în dragoste şi sufletul îi rămâne curat. Şi mai e un lucru important, care ţine însă de frumuseţea scenariului: într-o oarecare măsură, Veli schimbă ceva în Luca, iar felul în care o face e unul subtil, dar intens. Nu e nevoie să construieşti o casă, cărămidă lângă cărămidă sau să faci lucruri măreţe, concrete ca să schimbi viaţa unui om, poţi doar să fii! Prezenţa ta, secretul tău, veselia şi dragostea pe care le ai în tine sunt de ajuns pentru a modifica felul în care cineva priveşte lucrurile, fie şi pentru un timp doar… Simplitatea prin care Veli îl farmecă pe Luca mi s-a părut magică!

„Scuterul a luat-o înainte, iar eu m-am pogorât din ceruri direct pe pământ”

Ştiai ceva despre subiect, despre genul ăsta de racolare a fetelor? Ai întâlnit victime ale „îndrăgostirii”?

Ştiam lucruri despre marile reţele de prostituţie, dar nimic despre ce înseamnă să fii loverboy. Am aflat asta de la directoarea centrului de recuperare a victimelor de trafic uman unde m-am documentat. Prima discuţie pe care am avut-o cu ea m-a apăsat mult timp, am fost destul de şocată să aflu că aproape de noi se întâmplă lucruri pe care nici măcar nu ai vrea să ţi le imaginezi. Apoi le-am cunoscut pe fetele de acolo şi au urmat vizite lungi toată vara în satul de lângă Piteşti. Stăteam la masă în curte sau pe o pătură la soare şi îmi povesteau.

Ce auzeam nu se potrivea deloc cu peisajul din jur, erau lucruri grave, traumatizante, care nu cred că se pot vindeca vreodată. Însă ce era cel mai emoţionant era felul în care îmi vorbeau despre iubitul lor, pentru care mai târziu aveau să facă bani. Când începeau să vorbească despre el, aveau ochii în lacrimi, le era dor de el, se simţea o veneraţie maladivă din tot ce spuneau. Aveau multe întrebări,dar cel mai dureros gând era că nu vor mai găsi niciodată pe cineva care să le faca să se simtă atât de iubite .

Între atâtea zile de filmare şi atâtea locaţii, sigur au fost întâmplări memorabile pe platou. Care au fost cele mai intense sau mai amuzante?

De data asta au fost foarte multe. Deşi am avut o copilărie în care făceam numai năzbâtii, mă suiam prin copaci, cădeam, jucam fotbal cu băieţii, nu-mi aduc aminte să mă fi lovit de atâtea ori ca în timpul lunii de filmare!

Cea mai amuzantă a fost când, în prima mea zi de filmare, mergeam cu scuterul împreună cu George pe nişte dealuri imense cu tot felul de gropi, iar la un moment dat, din pricina vitezei, am sărit în sus, scuterul a luat-o înainte, iar eu m-am pogorât din ceruri direct pe pământ:), la un metru în faţă căzuse şi George. Nu am păţit mare lucru, ne-am patinat doar anumite părti ale trupului:)

Cea mai intensă şi neplăcută a fost când am căzut a doua oară de pe scuter, de data asta singură, pe ploaie, mi-am lovit genunchiul în mod spectaculos şi am dat cu capul de pietre. Noroc că aveam casca, aşa că am continuat ultima oră de filmare, e drept doar cu prim planuri 🙂 Ar mai fi momentul când era să-mi cadă un tablou în cap, care avea pe ramă înfipte nişte cuie, când fanta de lumină a căzut şi era să-mi taie faţa, dar întâmplător sau nu, întotdeauna a fost cineva care să mă tragă din faţa acestor pericole fatale :))

Cum ai descrie Loverboy, în aşa fel încât să convingi pe cineva care nu ştie nimic despre el să vină să-l vadă la cinema?

Nu cred că aş putea spune ceva universal valabil. Fiecare simte în felul său, iar plăcerea privitorului e diferită. Cred că din trailer spectatorul poate înţelege multe şi poate fi captat de ce il inspiră mai tare. După mine, filmul ăsta are o substanţă extraordinară, are poveste, forţă, ritm, are căldură şi dragoste! E un film făcut cu poftă, cu drag de oameni şi de întâmplări, şi e important că la final nu mai eşti sigur de ce e bine şi ce e rău.

E vreun punct în care ai simţit că nu a ieşit cum ai vrut, după ce ai văzut Loverboy la final?

Da, ar fi! Materialul care a căzut la montaj 🙂

Eşti autocritică?

De cele mai multe ori, da. Însă simt şi când împlinesc un lucru bun. Nu cred deloc în falsa modestie, mi se pare o minciună la fel de urâtă ca celalalte. Mi se pare onest să recunoşti când greşeşti, dar mi se pare la fel de firesc să te bucuri când faci lucruri frumoase. Şi mie îmi place să mă bucur de reuşite!

Care a fost cel mai plăcut compliment care ţi-a fost făcut, legat de actorie?

Pentru mine, complimentele sunt probele care mă pun la încercare şi încrederea pe care oamenii mi-o acordă: prima a fost admiterea la facultate, apoi rolurile frumoase pe care le-am făcut împreună cu Dragoş Galgoţiu, lucrul cu Florin Şerban şi Cătălin Mitulescu .

Ai primit propuneri pentru alte filme?

Deocamdată nimic concret. Dar mă antrenez şi lucrez cu mine însămi cât pot de mult, ca să fiu pregătita pentru următorul rol. Lucrurile se întâmplă greu, mai ales într-o industrie atât de mică, şi e dificil pentru toţi, dar cred că mai ales pentru tinerii actori. Pentru mine, munca este de fapt perioada de acumulare, pregătirea individuală şi descoperirea unor resurse adevărate din care să mă inspir pentru un personaj, iar atunci când propunerea e pe masă să o pot confrunta, să nu fiu luată prin surprindere .

Unde te vezi peste 5 ani?

No idea !

Citeşte şi:

Presa străină despre „Loverboy”: un film „neterminat”, cu doi actori carismatici

Mitulescu: „Poate nu are ingredientele unui blockbuster, dar l-am vrut un film-spectacol”